Calendar

M T W T F S S
 
 
 
 
 
 
1
 
2
 
3
 
4
 
5
 
6
 
7
 
8
 
9
 
10
 
11
 
12
 
13
 
14
 
15
 
16
 
17
 
18
 
19
 
20
 
21
 
22
 
23
 
24
 
25
 
26
 
27
 
28
 
29
 
30
 
31
 
 
 
 
 
 

Sinaxar

 
 
 

Taina Sfantului Botez - Duminica 3 Noiembrie 2013

Tagged:

Botezul pruncului "DAVID ANTONIO"

LA MULTI ANI!

Taina Sfântului Botez

 

Introducere

Biserica este prezetatã în Sfânta Scriptură ca trup al lui Hristos şi plenitudine de viaţă a Duhului Sfânt (Efes. 1, 23). Hristos Mântuitorul a dat Bisericii Sale posibilitatea şi mijloacele necesare pentru a face vizibilă lucrarea de împărtăşire a mântuirii realizate de El pentru întreg neamul omenesc, prin Întruparea, Patimile, Jertfa de pe Cruce şi Învierea Sa din morţi. Sfintele Taine sunt semnele vizibile prin care se comunicã, în Biserică, harul dumnezeiesc care îndreptează şi sfinţeşte pe oameni şi îi uneşte tot mai strâns cu Hristos.

 

Sãvârşitorul; semnificaţie; temeiuri biblice

Taina Botezului, prima dintre cele şapte Sfinte Taine, este Taina în care prin întreita cufundare în apă în numele Sfintei Treimi, cel care se botează este curăţit de păcatul strămoşesc şi de toate păcatele făcute până la Botez, se naşte la o viaţă nouă, spirituală, în Hristos şi devine membru al Bisericii, Trupul tainic al Domnului. Săvârşitorul acestei Taine este preotul sau episcopul dar, în caz de necesitate, când viaţa celui care urmează să primească Botezul este în pericol, ea poate fi săvârşită de oricare membru al Bisericii. Botezul este întâia dintre Tainele Bisericii, numit „uşa” prin care omul intră în Biserică, pentru ca apoi să primească deplin harul lui Dumnezeu prin alte două Sfinte Taine: Mirungerea şi Împărtăşania. Aceste trei Taine sunt numite şi „Taine de iniţiere”.

Cercetând Sfânta Scriptură şi scrierile Sfinţilor Părinţi, găsim felurite numiri ale Botezului, cu referire fie la partea văzută, fie la partea nevăzută, fie la amândouă împreună.

Astfel, după partea văzută, Botezul este numit baie, izvor sfânt, apă.

După partea nevăzută: luminare, Taina luminării, harismă, curăţire, sfinţire, renaştere în Dumnezeu, naştere spirituală, sigiliul lui Hristos, sigiliul credinţei, pecete sfântă, moarte a păcatelor, iertarea păcatelor.

Iar după partea văzută şi cea nevăzută împreună, Botezul este numit: baie tainică, baie mântuitoare, baia pocăinţei şi a cunoştinţei, baia renaşterii, baia vieţii, apa vieţii veşnice, Taina apei, Taina renaşterii noastre.

În Vechiul Testament, Botezul a fost prefigurat prin circumciziunea fiilor lui Israel, ca semn al legământului lor cu Dumnezeu (Deut. 30,6; Col. 2, 11; Rom. 2, 28-29). Botezul lui Ioan, de asemenea, preînchipuie botezul creştin, fiind totodată, un ritual pregătitor pentru primirea lui Mesia de către evrei şi adeverirea lui faţă de lume (Matei 3, 11). Deşi era de la Dumnezeu (Ioan 1,33; Luca 3, 2-3) şi era săvârşit prin cufundare în apă, botezul lui Ioan era totuşi inferior celui creştin prin faptul că nu se conferea prin el harul dumnezeiesc.

Cu botezul lui Ioan s-a botezat şi Mântuitorul, dar nu pentru că El ar fi avut nevoie de curăţire de păcate, fiind Dumnezeu-Omul, ci pentru a împlini Legea şi a scoate în evidenţă importanța şi lucrarea Botezului. Explicaţia ne-o dă Sf. Ioan prin cuvintele: „Acela vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc”. Duhul Sfânt a fost trimis de Mântuitorul peste apostoli la Cincizecime (Fapte 2, 1-4) şi apoi aceştia, îmbrăcaţi fiind cu toată puterea Duhului, au început să boteze cu apă şi cu Duh Sfânt imediat după Pogorâre, când au fost botezaţi „ca la trei mii de suflete” (Fapte 2, 41).

Sfânta Taină a Botezului a fost instituită de Mântuitorul însuşi, după Înviere, prin trimiterea apostolilor la propovăduire: „Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Matei 28, 19); „Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede, se va osândi.” (Marcu, 16, 15-16). Aceste cuvinte ale Mântuitorului scot în evidenţă necesitatea Botezului pentru toţi oamenii, în toate timpurile, pentru a dobândi mântuirea.

 

Teologie

În strânsă legătură cu necesitatea botezului stau efectele sau roadele acestuia. Pe lângă curăţirea de păcatul strămoşesc şi de păcatele personale, în cazul persoanelor mature (Fapte 2, 38), harul primit prin Botez imprimă în cel botezat chipul lui Hristos. Botezul şterge vina şi pedeapsa pentru păcat, dar nu şi urmările păcatului strămoşesc, cum sunt înclinarea spre rău şi suferinţa.

Chipul lui Hristos, imprimat în fiinţa noastră de harul botezului, înseamnă naşterea la o viaţă nouă şi înnoire, subliniate de Sf. Ap. Pavel: „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat” (Gal 3, 27); „baia naşterii celei de a doua şi prin înnoirea Duhului Sfânt.” (Tit, 3, 5). Cel renăscut prin botez devine fiu al lui Dumnezeu şi mădular al trupului tainic al lui Hristos care este Biserica.

Învăţătura Bisericii Ortodoxe prezintă botezul ca fiind absolut necesar pentru a dobândi mântuirea. Acest lucru este susţinut prin cuvintele Sfintei Scripturi care prezintă păcatul strămoşesc cu consecinţele sale ca pe o realitate ce se  transmite tuturor urmaşilor lui Adam (Rom 5, 14; I Cor 15, 22). Din robia păcatului strămoşesc omul poate fi eliberat doar prin Taina Botezului, ale cărei efecte asupra lui îi conferă posibilitatea de a intra în împărăţia cerurilor: „De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu. Ce este născut din trup, trup este; şi ce este născut din Duh, duh este” (Ioan 3, 5-6).

Universalitatea consecinţelor păcatului strămoşesc este argumentul pe care sprijină necesitatea Botezului şi în cazul copiilor. Trimiţând pe apostoli la propovăduire, Mântuitorul Hristos le spune să-i boteze pe toţi cei care vor crede în El. Desigur că mărturisirea credinţei poate fi făcută doar de o persoană matură şi de aceea, Mântuitorul se referă la adulţi atunci când se referă la cei care vor crede. Acest lucru însă nu exclude necesitatea botezului pentru copii. Cercetând Sfânta Scriptură vom găsi multe locuri care vorbesc despre botezarea de către apostoli a celor ce au crezut în Mântuitorul. Apostolii au botezat familii întregi, care, negreşit, aveau copii: temnicerul din Filipi, auzind cuvântul lui Dumnezeu din gura lui Pavel şi Sila, s-a botezat el şi toţi ai lui (Fapte 16, 33); Lidia, auzind cuvântul lui Dumnezeu, s-a botezat ea şi casa ei (Fapte 16, 15); Sf. Ap. Pavel a botezat casa lui Ştefana (I Cor 1, 16); şi nu în ultimul rând, între cele trei mii de suflete botezate la Cincizecime cu siguranţă că erau şi copii. Sfinţii Părinţi au susţinut şi ei necesitatea botezului şi în cazul copiilor: Origen spune că Biserica a primit de la apostoli tradiţia de a boteza copiii,  iar canonul 110 al Sinodului de la Cartagina, anatematizează pe cei ce resping necesitatea botezului copiilor.

În mod indirect, Mântuitorul însuşi, a sugerat că şi copiii au nevoie de botez, când a spus apostolilor care încercau să-i oprească pe cei ce veneau cu copii la El: „Lăsaţi copiii şi nu-i opriţi să vină la Mine, că a unora ca aceştia este împărăţia cerurilor” (Matei 19, 14).

Refuzul de a boteza copiii pe motiv că nu pot mărturisi credinţa în Hristos şi Biserica Sa nu este întemeiat. Credinţa lor este mărturisită de naşii care îi aduc la Biserică pentru a fi botezaţi. Acest lucru este bazat pe faptul că Dumnezeu mântuieşte pe unii pentru credinţa altora: Hristos vindecă pe sluga sutaşului din Capernaum pentru credinţa stăpânului său (Matei 8, 5-13); vindecă pe fiica femeii cananeence pentru credinţa mamei ei (Matei 15, 22-28); pe fiul lunatic pentru credinţa tatălui său (Matei 17, 14-18).

Taina Botezului se administrează fiecărui credincios o singură dată în viaţă. Această realitate reiese din faptul că taina a fost instituită pentru iertarea păcatului strămoşesc, şi odată iertat, acest păcat nefiind repetat, nici botezul nu se mai repetă. Sf. Ap. Pavel este categoric în această privinţă: „un Domn, o credinţă, un botez” (Efes 4, 5). Acest lucru este valabil doar în cazul celor care au fost botezaţi în numele Sfintei Treimi prin întreita afundare în apă.

 

Slujba Tainei Botezului

1. Rânduiala catehumenatului

Rânduiala botezului propriu-zis este precedată de rânduiala catehumenatului sau a facerii catehumenului. Înainte de a fi botezat, candidatul la Botez este făcut catehumen. Aceasta treapta de pregãtire dura odinioară un timp mai mult sau mai puţin îndelungat, timp în care cel ce voia să treacă la creştinism trebuia să înveţe adevărurile fundamentale de credinţă şi să se pregătească sufleteşte pentru intrarea în Biserică prin Botez. Ritualul catehumenatului se săvârșea odinioară separat de Botez, așa cum se face şi astăzi când e vorba de Botezul oamenilor maturi; de regulă însă (adică la Botezul pruncilor), el se împreună cu botezul. Rânduiala de astăzi a catehumenatului din slujba botezului prunci¬lor reprezintă, de altfel, numai un rest sau o prescurtare din ritualul solemn şi mult mai complicat, de odinioară, prin care păgânii erau admiși în rândul catehumenilor şi în urma căruia episcopul însuși făcea apoi examinarea şi trierea lor, spre a alege pe cei vrednici de botez şi a-i pregăti pentru primirea lui. Acest examen se numea scrutinia şi, deoarece Botezul mulțimilor de catehumeni se făcea îndeosebi la Paşti, trierea catehumenilor avea loc mai ales în miercurea săptămânii a patra din Postul Paştilor ; atunci se făcea înscrierea candidaților la Botez care de aci înainte alcătuiau o categorie aparte între catehumeni, făcându-se rugăciuni speciale pentru ei la Liturghie (ectenia şi rugăciunea specială pentru «cei spre luminare», care se adaugă şi azi la Liturghia Darurilor mai înainte sfințite, în a doua jumătate a Postului Paştilor); urma apoi exorcizarea lor, lepădarea lor solemnă de satana şi mărturisirea credinței în Hristos, care aveau loc de regulă în Vinerea Sfintelor Patimi, adică în ajunul primirii botezului, iar uneori şi mai înainte.

a) Primirea pruncului în faţa uşilor bisericii (iar nu în biserică), în exonartex sau pridvor, vrea sã arate că el, nefiind încă eliberat de păcatul strămoşesc, nu e membru al Bisericii lui Hristos şi nici cetăţean al împărăţiei lui Dumnezeu, ale cărei uşi le deschide numai Botezul.

Dezbrăcarea candidatului până la cămaşă şi descălţarea lui (când e vorba de adulţi) sau desfacerea faşei pruncului de către preot, arată că cel ce va sã primească Botezul se dezbracă de omul cel vechi, pentru a deveni un om nou (Colos. 3, 9—10); este, cu alte cuvinte, un simbol al procesului regenerării sufleteşti prin care va trece cel ce vine la Botez. Prin aceasta, el imită atât pe Adam cel întâi zidit, care era gol în rai şi nu se ruşina (Facere 2, 25), cât şi pe Mântuitorul, Care a fost răstignit gol pe cruce.

Suflarea de trei ori a preotului peste faţa pruncului reia imaginea biblicã a creãrii omului de cãtre Dumnezeu şi cea a trimiterii apostolilor de cãtre Hristos la propovãduire - aşa cum omul a fost făcut de Dumnezeu, primind prin suflarea Lui duh de viaţă (Facere 2, 7) şi precum Mântuitorul a dat Sfinţilor Săi Apostoli puterea Sfântului Duh suflând asupra lor (Ioan 20, 22), tot aşa şi catehumenul, prin suflarea preotului, este zidit sau născut a doua oară, spre viaţa cea nouă, spirituală, pe care ne-a dat-o Cel ce ne-a mântuit prin cruce şi Care «cu suflarea gurii Sale va nimici pe cel fără de lege» (II Tes. 2, 8).

Rugăciunea  care  urmează  («În  numele  Tău,   Doamne  Dumnezeul adevărului...),  atribuită  în unele manuscrise vechi  Sfântului  Grigorie Taumaturgul, este rugăciunea de primire a pruncului în rândul catehumenilor, amintind de ritualul de odinioară prin care cei ce doreau sã primească Botezul creştin erau înscrişi mai întâi în listele catehumenilor, adică în rândurile celor ce urmau să se pregătească pentru primirea Botezului.

Preotul însemneazã pe prunc cu semnul Sfintei Cruci, căci acesta este semnul sfânt al creștinilor, prin care se alungă diavolul. Îl însemnează întâi la frunte, unde este sediul minţii, pentru ca aceasta să fie luminată prin credinţa în Hristos şi cunoaşterea învăţăturilor creştine, apoi la gură, organul vorbirii, pentru ca ea să grăiască numai cuvântul adevărului, şi apoi la piept, sediul inimii şi al simţirii, pentru ca ea să se umple de curăţie şi de iubirea de Hristos şi de semeni.

Partea următoare din rânduiala catehumenatului (exorcismele, lepădarea de satana, unirea cu Hristos) se săvârşeşte în pronaosul (tinda) bisericii, locul unde odinioară stăteau catehumenii în timpul serviciului divin, deoarece candidatul la botez a fost primit în rândurile catehumenilor.

b) Exorcismele sunt rugăciuni în care preotul roagă pe Dumnezeu să izgonească de la catehumen toată puterea şi influenţa cea rea a diavolului, sub a cărui stăpânire a căzut omul prin păcatul originar (Efes. 2, 2).

Practica exorcizării este foarte veche în Biserica creştină. Ea se bazează pe exemplul dat de Mântuitorul însuşi, Care vindeca pe cei îndrăciţi (Matei 17, 18) şi pe porunca dată de El Apostolilor (Matei 10, 8; Marcu 16, 17—18 s.a.). De aceea, Biserica a alcătuit şi folosit încă de la început rugăciuni pentru izgonirea duhurilor necurate, iar riturile exorcizării alcătuiesc prima parte a rânduielii Botezului, pe care o găsim chiar în cele mai vechi descrieri şi explicări ale acestei sfinte taine, păstrate în literatura creştină; importanţa şi necesitatea lor pen¬tru eficacitatea Tainei Botezului au fost adesea subliniate de Sfinţii Părinţi.

c) Lepădările sunt tot atât de vechi în practica Botezului ca şi exorcismele. Formulele lor în vechile rânduieli bisericeşti sau în explicaţiile Botezului lăsate de diverşi Sfinţi Părinţi şi scriitori bisericeşti sunt variate în termeni sau expresii, dar esenţialul conţinutului e acelaşi ca în ritul ortodox de azi al Botezului. Ele constituie expresia sau semnul văzut al ruperii de bunăvoie a oricăror legături ale candidatului cu satana, urmată de asigurarea lui solemnă ca s-a unit cu Hristos, dovedind aceasta prin mărturisirea credinţei (de aceea, când cel ce se botează e prunc, Crezul trebuie să-1 spună de regulă naşul, în locul pruncului). Formula de lepădare se repetă de trei ori pentru că de trei ori a îndepărtat şi Domnul Iisus pe satana, la ispitirea de pe muntele Carantaniei.

Atât în timpul citirii primelor doua rugăciuni de exorcizare (care sunt citite împotriva diavolului), cât şi în timpul lepădărilor, catehumenul e întors cu faţa spre apus, direcţie către care el {sau naşul) suflă apoi şi scuipă de trei ori, deoarece apusul soarelui este în concepţia veche, reflectatã la mistagogii creştini, nu numai locul de unde vine întunericul din lumea aceasta, ci şi sediul celui rău, al lui satana, care e numit şi <<domnul întunericului>> (Luca 22, 53 ; Efes. 6, 12 ; Col. 1, 13 s.a.). Urmând deci cuvintelor Sfântului Apostol Pavel, care ne îndeamnă <<să lepădam lucrurile întunericului şi sa ne îmbrăcăm în armele luminii>> (Rom. 13, 12), catehumenul, pentru a dovedi ca s-a lepădat cu totul de diavolul şi de faptele lui, adică de păcate, îl scuipă, aşa cum scuipăm orice lucru faţă de care simţim teamă, scârbă, ruşine sau dispreţ, deoarece prin el a venit amăgirea şi căderea lui Adam din rai, el este începătorul tuturor răutăţilor din lume.

d) Şi dimpotrivă, atunci când candidatul (naşul) proclamă unirea lui cu Hristos, el stă cu faţa spre răsărit, cãci într-acolo era aşezat raiul (Facere 2, 8), din care au fost izgoniţi primii oameni în urma păcatului şi pe care ni-1 deschide iarăşi Botezul; tot de acolo ne răsare nu numai soarele, izvorul luminii naturale (ex Oriente lux), ci ne-a venit şi lumina cea adevărată a sufletelor, Hristos, Care a spus despre Sine că El este <<lumina lumii>> (Ioan 8, 12 ; comp. şi Ioan 1, 9) şi Care este numit adesea <<Lumină lină>>, Soarele dreptăţii şi Răsăritul cel de sus (Luca 1, 78).

2. Rânduiala Botezului

Partea următoare a slujbei (Botezul propriu-zis) se săvârşea odinioară, separat de rânduielile catehumenatului, în baptisterii, iar acum se face în pronaosul (sau naosul) bisericii.

Preotul îmbracă veşminte luminate şi se aprind lumânări în sfeşnice, pentru că Botezul este slujba luminării, adică a trecerii catehumenului din împărăţia întunericului şi a păcatului în cea a virtuţii şi a luminii.

a) Materia Botezului este apa. Întrebuinţăm apa ca materie a Botezului, pentru că ea este elementul natural cel mai des folosit pentru curăţenia trupească şi prin urmare simbolul cel mai potrivit al curăţirii spirituale sau sufleteşti, pe care o căpătăm prin botez; ea astâmpără setea, reînnoind deci forţele trupului nostru şi susţinând viaţa, aşa cum Botezul regenerează sufletul şi aduce mântuirea.

Vasul cu apă pentru Botez (colimvitra, cristelniţa sau creştinătoarea, cum i se spune în unele părţi) închipuieşte pe de o parte apa Iordanului, în care Domnul a fost botezat de către Sfântul Ioan Botezătorul, iar pe de alta, mormântul în care a fost îngropat Mântuitorul.

Cea dintâi parte a slujbei botezului propriu-zis este sfinţirea apei. Ea este precedatã de exorcizare (suflare) şi prin invocarea Sfântului Duh, însoţită de binecuvântarea cu semnul Sfintei Cruci. Unele documente vechi ne dau şi texte ale rugăciunilor folosite odinioară în acest scop, iar rugăciunea întrebuinţată astăzi în rânduiala Botezului din ritul ortodox este atribuita în gene¬ral Sfântului Sofronie al Ierusalimului. Întrebuinţarea apei nesfinţite nu este permisă decât în cazul excepţional al Botezului de necesitate.

Fiind sfinţită şi plină de darul Sfântului Duh, apa întrebuinţată la Botez nu se aruncă oriunde, ci se toarnă în loc curat, unde să nu fie pângărită sau călcată cu picioarele.

b) Tămâierea de la începutul slujbei simbolizează buna mireasmă şi sfinţenia Duhului Sfânt, care topeşte şi alungă tot mirosul cel urât al păcatului.

c) Untdelemnul binecuvântat, cu care preotul unge părţile principale ale trupului catehumenului, înainte de Botez (ungerea prebaptismală), se numeşte untdelemnul bucuriei (Ps. 44, 9 şi Evrei 1, 9), untdelemnul catehumenilor sau al mântuirii. El este binecuvântat fie atunci, prin rugăciunea specială înscrisă la locul respectiv în Molitfelnic, fie dinainte. Din el se toarnă în apa Botezului, înainte de ungere, câteva picături în forma de cruce, pentru că untdelemnul binecuvântat este simbolul văzut al darului Sfântului Duh, Care s-a pogorât în apa Botezului la sfințirea ei.

Ungerea catehumenului cu untdelemnul bucuriei este interpretată în chip diferit de tâlcuitorii cultului.

Astfel, după unii, untdelemnul fiind roada măslinului, ungerea cu el este semnul milei şi al bunătăţii dumnezeieşti, prin care catehumenul este izbăvit din noianul păcatelor, aşa cum ramura de măslin, adusă în corabia lui Noe de către porumbel, era semnul împăcării şi al izbăvirii din potop (Facere 8, 11). Căci apa potopului a fost preînchipuirea Botezului, iar porumbelul preînchipuia pe Duhul Sfânt. După alţii, această ungere este semnul preoţiei universale (spirituale) de care vorbeşte Sfântul Apostol Petru (I Petru 2, 9) şi care se dă tuturor creştinilor prin Botez; ea ne aduce aminte de ungerea cu care erau consacraţi în Legea Veche arhiereii, împăraţii şi proorocii, în calitatea lor de persoane sau vase alese ale voii Domnului, şi cu care a fost uns şi Mântuitorul, numit adesea Unsul Domnului (I Regi 2, 35; Isaia 61, 1; Fapte 4, 27 şi 10, 38).

După alţii, această ungere imită pe cea a luptãtorilor din arenele de odinioară, chemând în chip simbolic pe cel ce se botează la luptele cele sfinte, în care intra el sub Hristos, ca sub un comandant.  În sfârşit, după alţii, ungerea cu untdelemnul catehumenilor simbolizează chiar aromatele cu care a fost uns trupul Domnului înainte de îngropare, deoarece catehumenul se va îngropa, prin Botez, împreună cu Hristos şi va învia cu El (de aceea odinioară ungerea se făcea peste tot corpul, la femei făcând-o diaconiţele, după ce episcopul ungea doar creştetul lor).

d) Actul cel mai important al slujbei Botezului este întreita afundare a pruncului, de către preot, în apa sfinită din cristelniţă, cu for¬mula sacramentală : «Botează-se robul (sau roaba) lui Dumnezeu... X», etc. Această întreită afundare pe de o parte arată că temeiul credinței noastre este Sfânta Treime, iar pe de alta închipuieşte cele trei zile cât a stat Domnul în mormânt (Matei 12, 40); prin afundarea în apă închipuim moartea noastră pentru viaţa în păcat de până acum şi îngroparea noastră împreună cu Hristos, iar prin ieşirea (scoaterea) din apă închipuim învierea noastră împreună cu El, pentru viaţa cea nouă, în Hris¬tos. Prin Botez, spălându-ni-se păcatele, ne facem astfel părtaşi morţii şi învierii lui Hristos, intrăm intr-o viaţă nouă, suntem morţi pentru păcat şi viem pentru Dumnezeu, precum subliniază Sfântul Apostol Pavel (Rom. 6, 3—11 şi Col. 2, 12 şi 3, 3). Fiecare creștin de curând botezat devine de fapt un hristofor şi poate spune, cu Sfântul Apostol Pavel : «M-am răstignit împreună cu Hristos şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte întru mine» (Gal. 2, 20).

e) Haina albă, cu care noul creştin e îmbrăcat îndată după Botez, închipuie veşmântul luminat şi nestricăcios al celor spălaţi şi curăţiţi de păcate, pe care 1-a văzut mai dinainte Psalmistul, când spunea: «Stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curăţi; spăla-mă-vei şi mai vârtos decât zăpada mă voi albi» (Ps. 50, 8); ea are însă şi o semnificație eshatologică, simbolizând lumina slavei şi a nestricăciunii de care se vor bucura drepţii în viaţa viitoare.

f) Lumânarea care se dă naşului după afundarea pruncului în apă şi pe care în vechime o purtau toţi neofiţii timp de 8 zile la serviciul divin, simbolizează lumina interioarã a harului împărtăşit prin Botez şi preînchipuie candela faptelor bune cu care noul botezat va întâmpina pe Mirele ceresc, ca şi fecioarele cele înțelepte din pilda evanghelica. Botezul este socotit ca o trecere a noastră din lumea întunericului, unde stăpâneşte diavolul, în împărăţia luminii, unde domneşte Hristos, Cel ce este «lumina vieţii» (Ioan 8, 12), şi «luminează pe tot omul care vine în lume» (Ioan 1, 9). De aci înainte cei botezaţi «sunt toţi fii ai luminii şi fii ai zilei, nu mai sunt ai nopţii, nici ai întunericului (I Tes. 5, 5). De aceea, în vechime Botezul se mai numea şi «luminare»; candidaţii la botez se numeau «cei către luminare», cum sunt numiţi în ectenia specială care se rostea pentru ei în timpul Păresimilor şi care se păstrează până azi în rânduiala Liturghiei ortodoxe a Darurilor mai înainte sfinţite; iar cei de curând botezaţi se numeau «cei luminaţi din nou sau de curând».

 

3. Mirungerea

Urmează ungerea cu Sfântul şi Marele Mir, care constituie miezul celei de a doua sfinte taine. Ce este Sfântul Mir ? Este untdelemn curat, de măsline, amestecat cu multe şi felurite aromate (mirodenii), pregătit cu o rânduiala solemnă în primele trei zile din Săptămâna Patimilor şi sfinţit de către Sfântul Sinod în joia aceleiaşi săptămâni, la Liturghia Sfântului Vasile, fiind apoi împărţit episcopiilor şi tuturor bisericilor. Prin sfinţire, el devine nu un simplu simbol sau o imagine, ci un vehicul purtător al energiilor Sfântului Duh, pe care le conţine în chip real.

Prin mulţimea mirodeniilor din care e făcut, Sfântul şi Marele Mir arată tocmai mulţimea şi felurimea darurilor şi a puterilor Sfântului Duh, care pune în lucrare diferitele virtuţi creştine. El închipuie şi pe Hristos însuşi, cãci despre Acesta a zis Solomon : «Mir vărsat este numele tău» (Cânt. Cânt. 1, 2). De aceea, el este folosit şi la sfinţirea bisericilor şi a antimiselor, ca izvor de sfinţire.

Ungerea cu Sfântul Mir a noului botezat este deci semnul văzut al împărtăşirii lui reale din darurile Sfântului Duh, Acesta din urmã pogorându-se, în chip văzut, mai întâi asupra Mântuitorului (ca un porumbel) la Botez şi apoi asupra Sfinţilor Apostoli (în chip de limbi de foc) la Cincizecime şi care acum ni se dă şi nouă, după Botez, sub chipul văzut al Sfântului Mir. Este «armătura Sfântului Duh», cum zice Sfântul Chiril al Ierusalimului. Aşadar, după ce, prin Botez, am retrăit moartea şi învierea lui Hristos, prin Sfântul Mir primim şi Darurile Cincizecimii. De aceea, întrucât Sfântul Duh S-a pogorât asupra Mântuitorului îndată după Botezul Acestuia în Iordan, tot așa şi ungerea noastră cu Sfântul Mir trebuie făcuta îndată după Botez, iar nu amânată peste ani, cum fac romano-catolicii (caci se poate întâmpla ca cei nemiruiţi să moară între timp, lipsiţi de aceasta taină importantã).

Sfântul Mir fiind totodată şi semnul şi pecetea lui Hristos, prin ungerea cu el noul botezat devine creştin adevărat şi deplin, un nou Hristos, adică uns al Domnului; ungerea, făcută în semnul Sfintei Cruci, este deci o pecetluire a membrilor Bisericii lui Hristos, semnul văzut al apartenenţei lor la trupul mistic al Domnului.

Ungerea cu Sfântul Mir — ca şi cea cu untdelemnul bucuriei — se face la organele principale ale trupului noului botezat: la frunte, ochi, nări, gură şi urechi, pentru sfinţirea simţurilor, pe piept şi pe spate, pentru sfinţirea inimii şi a voinţei, la mâini şi la picioare, pentru sfinţirea faptelor şi a căilor creştinului. Formula sacramentală a ungerii («Pecetea darului Sfântului Duh») e luată din cuvintele epistolei a doua a Sfântului Apostol Pavel către Corinteni, cap. 1, versetele 21—22: «Iar cel ce ne întăreşte pe noi împreună cu voi în Hristos şi ne-a uns pe noi este Dumnezeu, Care ne-a şi pecetluit pe noi şi a dat arvuna Duhului în inimile noastre».

 

4. Riturile finale ale slujbei

a) Înconjurarea mesei cu Sfânta Evanghelie şi a colimvitrei de către slujitori, noul bote¬zat şi naşi, în formă de horă, este expresia bucuriei Bisericii «pentru că s-a născut om în lume» (Ioan 16, 21) şi pentru intrarea în sânul ei a unui nou credincios al lui Hristos; ea este o reminiscenţă din dansul ritual care odinioară făcea parte integrantă din cultul religios, ca de ex. la evrei. Precum se pare din unele aluzii din scrierile Sfântului Ioan Gură de Aur şi ale Sfântului Grigorie de Nazianz, ritul acesta era deja în practica Bisericii din secolul IV. Înconjurarea se face de trei ori, spre slava Sfintei Treimi. Cuvintele cântării care se execută atunci («Câţi în Hristos v-aţi botezat...») sunt luate din epistola Sfântului Apostol Pavel către Galateni (3, 27). Cântarea aceasta făcea parte, după cât se pare, mai degrabă din slujba Liturghiei baptismale decât din slujba botezului; aşa s-ar explica faptul ca ea s-a păstrat până azi în rânduiala Liturghiei din zilele praznicelor în care se săvârşea odinioară Botezul catehumenilor şi că în nici una din descrierile vechi ale ritualului botezului nu întâlnim menţiunea expresă a ritului înconjurării. În secolele XIV—XV, «Câţi în Hristos v-aţi botezat...» era cântat de către cei ce însoţeau acasă pe neofiţi, după slujba Botezului.

b) Tot de la Sfântul Apostol Pavel — şi anume din epistola sa către Romani (6, 3—11) — e luată şi pericopa Apostolului care se citeşte după aceasta şi în care autorul descrie simbolismul şi efectele Botezu¬lui; iar Evanghelia botezului e luată din locul de la Sfântul Evanghelist Matei (28, 16—20) unde se vorbeşte despre trimiterea Sfinţilor Apostoli de către Mântuitorul, spre a boteza neamurile.

c) Ritualul spălării pruncului, prin ştergerea cu faşa udă a locurilor unde s-a făcut ungerea cu Sfântul Mir, se face spre a şterge Sfântul Mir rămas pe trupul noului botezat şi a-1 feri astfel de o eventuala profanare sau pângărire prin atingerea de ceva necurat; iar formula sacramentală folosita atunci (îndreptatu-te-ai, luminatu-te-ai, sfinţitu-te-ai, spălatu-te-ai...») este de origine paulină (I Cor. 6, 11).

d) Ritul tunderii neofitului, constituie o veche reminiscenţă a ritualului primei tunderi, ritual cu caracter religios, care se practica la multe popoare orientale, ca şi la greci şi la romani. La popoarele antice, părul capului era privit ca un simbol al puterii şi al tăriei bărbăteşti, cum se vede la evrei mai ales în cazul lui Samson (Jud. 16, 18—20); de aceea, tunderea simbolizează predarea desăvârşită a neofitului sub stăpânirea şi ascultarea lui Dumnezeu, întru Care s-a botezat şi pe Care de aci înainte ÎI recunoaşte ca singurul cap sau stăpân. Fiind făcută cruciş, tunderea e şi pecetea lui Hristos, iar întrucât părul este un produs al trupului, tunderea şi aruncarea lui în colimvitră (dupã unele tradiţii) reprezintă, şi o pârgă sau jertfă a trupului omenesc, adusă lui Hristos.

Atât ritul spălării cât şi cel al tunderii din rânduiala de azi a Botezului nu sunt decât reminiscenţe ale spălării şi tunderii com¬plete a neofitului, care odinioară avea loc în a opta zi după Botez. Orice nou botezat purta haina albă timp de opt zile după Botez, fără să o dezbrace şi fără să se spele. În tot acest timp, neofiţii frecventau regulat biserica, luând parte la serviciul divin, desăvârşindu-se în cunoaşterea adevărurilor de credinţă şi împărtăşindu-se zilnic. A opta zi, când neofitul venea la biserică, preotul îl dezbrăca de haina luminată a Botezului, îl spăla şi apoi îl tundea complet. Tunderea amintea, deci, şi înlocuia ritul tăierii-împrejur din Legea Veche, care se făcea la evrei la opt zile după naştere şi pe care a desfiinţat-o Botezul creştin. Ea amintea, de asemenea, şi nazireatul iudaic, adică acele voturi, juruinţe sau făgăduinţe solemne, prin care unii se legau să se consacre lui Dumnezeu sau să se supună la anumite abstinenţe şi înfrânări, pe perioade de timp diferite, la sfârşitul cărora părul lung, purtat până atunci, era tăiat şi ars pe altarul de jertfă, ca o ofrandă adusa lui Dumnezeu (Numeri 6, 1).

Datina de a se face spălarea şi tunderea rituală a neofitului în a opta zi după Botez s-a păstrat multă vreme după desfiinţarea catehumenatului şi generalizarea Botezului copiilor; pe vremea sa, Simeon, arhiepiscopul Tesalonicului (1430), amintea neofiţilor adulţi şi mamelor pruncilor de curând botezaţi datoria de a aduce din nou la bisericã pe cel botezat, la şapte zile după Botez, pentru a i se face spălarea rituală a trupului şi tunderea.

Rânduiala aceasta veche a persistat în unele locuri, alături de cea nouă (adică aşa cum se face azi), până la sfârşitul secolului trecut, precum menţionează mai toate ediţiile Molitfelnicului românesc din acea vreme. Cu timpul, practica mai nouă a biruit şi s-a generalizat pretutindeni: spălarea şi tunderea rituală şi simbolică a pruncului nu se mai face la opt zile după Botez, ci imediat, iar ritul şi rugăciunile respective ale spălării şi tunderii au fost intercalate în însăşi rânduiala Botezului, între Evanghelie pe de o parte şi ectenia dinainte de otpust, pe de alta.

e) După Botez, preotul împărtăşeşte cu Sfintele Taine pe noul botezat. Astfel, după ce pruncul s-a curăţit de păcatul strămoşesc prin Botez şi după ce, apoi, a dobândit întărirea Duhului Sfânt prin ungerea cu Sfântul Mir, primeşte în cele din urma Sfânta Împărtăşanie, căci aceasta este sfârşitul şi coroana tainelor: prin ea, neofitul se uneşte pe deplin cu Hristos, devenind astfel membru adevărat şi desăvârşit al trupului Său mistic, adică al Bisericii creştine.

Botezul, Mirungerea şi Împărtăşania sunt deci cele trei taine de căpetenie ale încreştinării. În vechimea creştină, ele erau nedespărţite una de alta: catehumenii erau întâi botezaţi, apoi unşi cu Sfântul Mir şi după aceea luau parte pentru prima oară la Liturghia credincioşilor, când se şi împărtăşeau. Aşa a rămas situaţia până astăzi în toate Bisericile răsăritene (doar că la noi Botezul se face de cele mai multe ori după Liturghie, deşi cele trei taine se administrează în aceeaşi ordine ca şi odinioară).

În vechime, ziua Botezului, fiind privită ca foarte importantă în viaţa religioasă, era sărbătorită în fiecare an, ca zi de naştere pentru viaţa spirituală.

 

Bibliografie:

1.        Sfânta Scripturã

2.        Ene Branişte. Liturgică generală. București 1993

3.        Indrumãri Misionare.  Ed. Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti 1986

4.        Molitfelnic (Slujba Botezului)