este o Biserica autocefala in rang de Patriarhie. Ea constituie impreuna cu celelalte Biserici ortodoxe surori familia Ortodoxiei, in care toate Bisericile se gasesc intr-o comuniune desavarsita. Aceasta insemneaza ca Bisericile ortodoxe marturisesc aceeasi credinta, respecta aceeasi si celebreaza aceeasi Liturghie. In maniera in care Evanghelia este traita si exprimata de diferitele Biserici in parte, prin intermediul diverselor culturi, consta si specificul fiecarei . Din acest punct de vedere, o Biserica poate fi greaca, rusa, sarba sau romana. Bisericile ortodoxe din sud-estul Europei au insotit si asistat poporul de-a lungul istoriei lui si foarte adeseori, ea a adus si o contributie importanta la pastrarea identitatii etnice si a unitatii nationale.

Informatiile istorice ca si dovezile arheologice, lingvistice si istoric-logice demonstreaza raspandirea foarte timpurie a crestinismului pe teritoriul Romaniei de astazi. Istoricul bisericesc Eusebiu de Cezareea (+ 330) stie de la Origen (+ 254) ca Sf. Apostol Andrei a predicat Evanghelia la sciti (Hist. Eccl. III, 1 PG 12, 91-92). Acelasi lucru aflam si din Sinaxarion ecclesiae Constantinopolitanae, iar Tertulian, un cunoscut apologet (+ 240), afirma ca in timpul sau crestinismul era raspandit printre sarmati, daci, germani si sciti (Adv. Iud. 7, PL 2,650A). Din desprindem faptul ca Bisericile din Scythia Minor, Dobrogea de astazi, si din nordul Dunarii au stat tot timpul in comuniune cu Biserica universala. De asemenea, istoria Bisericii numara printre participantii la Sinoadele ecumenice de la Niceea (325), Constantinopol (381), Efes (431), Calcedon (451) sau la Sinoadele particulare din sudul Dunarii episcopi din Scythia Minor si pastreaza in memorie relatiile Bisericilor din aceasta regiune cu Constantinopolul. La inceputul secolului VI, Biserica din Scythia Minor numara alaturi de Tomis (Constanta de astazi) inca alte 14 scaune episcopale si ea a fost patria unor cunoscuti teologi ca Ioan Casian (+ 431), Dionisie Exiguul (+ 545) sau a asa numitilor "calugari sciti" din secolul VI (Leontiu, Ioan Maxentiu si Petru diaconul).

Descoperirile arheologice cu caracter crestin din secolul IV, impreuna cu inscriptiile lor latine dovedesc convertirea timpurie a populatiei daco-, dar si continuitatea ei pe teritoriul Romaniei dupa retragerea administratiei si a armatei romane la sud de Dunare (27 l/275). Tablita votiva cu inscriptia "ego Zenovius votum posui" (Biertam, Jud. Sibiu), gema de la Potaisa (Turda, Jud. Cluj), biserica din Slaveni (Jud. Olt), toate din secolul IV, constituie doar cateva exemple despre continuitatea si convertirea populatiei daco-romane.

Prezenta martirilor in nordul Dunarii (de ex. Sf. Sava, Jud. Buzau) demonstreaza ca aici exista o Biserica organizata. Schimbul de scrisori dintre Sf. Vasile cel Mare si guvernatorul Scythiei Minor, in legatura cu Sf. Sava, constituie o proba indubitabila despre existenta unei vieti crestine organizate in Gothia. Este vorba de acelasi teritoriu din nordul Dunarii, in care episcopul Ulfila si-a desfasurat activitatea printre goti pana la persecutia crestinilor din partea regelui got Avrich (348). Aceleasi dovezi istorice, lingvistice sau arheologice demonstreaza existenta unei vieti crestine organizate pe teritoriul Romaniei si in evul mediu. Viata crestina a constituit deci mediul de formare a poporului roman. Acest lucru da ca urmasi ai daco-romanilor, sa sustina ca ei au aparut in istorie ca si crestini si, din acest motiv, lor le lipseste o data precisa a increstinarii lor, asa cum intalnim la popoarele vecine.

Notarul anonim (Anonymus) al regelui maghiar Bela II (sec. XII) noteaza, in legatura cu invazia ungurilor la est de Tisa si in Transilvania, existenta unor formatiuni politice romanesti pe acest teritoriu. Este vorba de Gelu "dux Blacorum", in apropiere de Cluj, ca si de Menumoruth in Bihor sau Glad in Banat, care au condus pe romani in luptele contra ungurilor.

Dupa intemeierea celor doua Principate romane, vechea structura bisericeasca a celor doua tari a fost recunoscuta de Patriarhia ecumenica in rang de mitropolie (Muntenia 1359, Moldova 1401). Constituirea mitropoliilor romanesti din Principatele dunarene apare ca o consecinta a intemeierii celor doua state romanesti. Cu toate ca primul arhiepiscop al Transilvaniei ne este cunoscut abia in 1377, urmele unei structuri bisericesti in aceasta veche provincie, in majoritate locuita de romani, sunt mult mai vechi. In Transilvania, viata romanilor ortodocsi a fost marcata de lupta contra prozelitismului reformat si catolic. Acceptarea Reformei din partea romanilor era sprijinita de Principii unguri din Transilvania secolului XVII, iar apropiere de Roma a stat sub influenta parintilor iezuiti in aceste imprejurari si sub presiunea curtii din Viena, o parte a romanilor din Transilvania au acceptat unirea cu Roma (1698-1701).

La inceput, limba serviciilor divine a fost limba vorbita a poporului, adica latina populara, care era vorbita in partea rasariteana a imperiului roman. Acest lucru se poate dovedi cu notiunile de baza ale credintei crestine din limba romana, care sunt toate de origine latina. Acest lucru insemneaza ca atunci cand au venit slavii, increstinarea romanilor a fost deja terminata. Limba slava s-a impus in cult incepand din secolul X, ea a ramas insa pentru popor necunoscuta. Din acest motiv se considera ca sigur faptul ca pentru predica, cateheza si spovedanie s-a folosit in continuare limba inteleasa de popor. Diaconul Coresi s-a angajat foarte constient, prin traducerea si tiparirea cartilor de cult (1560-1581, Brasov), pentru reintroducerea limbii romane in serviciul divin "pentru ca sa fie popilor rumanesti sa inteleaga". Introducerea limbii romane in Liturghie se continua in secolul XVII prin tiparirea Cazaniei lui Varlaam (1643), a Noului Testament (1648), a Psaltirii (1673), a Liturghierului (1679 si 1683) si a Bibliei de la Bucuresti (1688).

Dupa Unirea Principatelor romane (Muntenia si Moldova, 1859) si a cuceririi independentei (1877/78), Biserica Ortodoxa Romana primeste din partea Patriarhiei ecumenice recunoasterea autocefaliei (1885), iar dupa Unirea Transilvaniei si a Basarabiei cu Romania (1918), ea este ridicata la rang de Patriarhie (1925) cu sediul la Bucuresti. Biserica Ortodoxa Romana s-a angajat in Miscarea ecumenica si este, incepand din 1961 (New Delhi), membra in Consiliul Ecumenic al Bisericilor. De asemenea, ea este membra si in Conferinta Bisericilor Europene. Biserica Ortodoxa Romana are 19,8 milioane de membri (86,7% din populatia tarii) si este considerata ca a doua mare Biserica ortodoxa din lume.

Diaspora romana

Mitropolia Ortodoxa Romana pentru Germania si Europa Centrala este una din cele cinci dioceze ale Bisericii Ortodoxe Romane din diaspora. intaistatatorul ei este membru al Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane, iar Mitropolia se bucura de autonomia administrativa a unei eparhii ce se gaseste in strainatate.

Diaspora romana si comunitatile bisericesti din Europa Centrala si Occidentala poate fi urmarita in timp de multi ani. Intelectuali romani, studenti, diplomati, persoane venite pentru specializare, oameni de afaceri sau negustori, stabiliti definitiv sau temporar in marile metropole europene au incercat sa organizeze, cu ajutorul Bisericii-Mame, comunitati religioase. La Viena bunaoara, inca de al sfarsitul secolului al XVIII-lea exista o comunitate romaneasca puternica, careia ii reuseste in 1906 sa-si amenajeze o capela proprie, pe care o sfinteste in 8 ianuarie 1907. La Lemberg, inca din 1787 exista o capela romaneasca, iar in 1860 romanii din oras au zidit chiar o biserica, care a fost demolata in 1901, cand s-a inceput constructia unei noi biserici in Paris, in stilul Domnitei Balasa din Bucuresti, pentru romanii stabiliti in orasul de pe malurile Senei, se organizeaza in 1853 o capela ortodoxa romaneasca, iar in 1882, Guvernul roman cumpara biserica ce a apartinut calugarilor dominicani in Cartierul Latin. Ea serveste si astazi pentru serviciile religioase ale unei parti a romanilor din Paris.

in Germania, prezenta spiritual-religioasa romaneasca este legata pentru cateva decenii de negustorii romani stabiliti in Leipzig, pentru care a functionat intre anii 1858 si 1881 o capela. La Baden-Baden, in partea de apus a Germaniei, Printul Mihail Stourdza, fostul domnitor al Moldovei, zideste intre anii 1864-1866 o biserica romaneasca in care se adunau la serviciile divine romanii din imprejurimi sau chiar din partea de rasarit a Frantei. Intelectuali romani si studenti, stabiliti sau in interese de studii in Strasbourg, Heidelberg, Freiburg sau Karlsruhe frecventau serviciile divine ale capelei, care din 1882 a fost pusa de insusi ctitorul ei sub jurisdictia canonica a Mitropoliei Moldovei, sub a carei obladuire spirituala se gaseste si astazi.

Daca secolul XIX, pana la reintregirea neamului in 1918, a fost marcat de o puternica emigrare romaneasca, in special din Bucovina, Transilvania si Banat spre centrul Europei si chiar in America, dupa 1918 fenomenul emigratiei cunoaste un adevarat reflux. Sperantele romanilor, legate de Romania de dupa primul razboi mondial, au constituit cauzele unei stopari a emigrarilor.

in perioda interbelica, comunitatile din Paris, Viena si Baden-Baden isi continua existenta. Lor li se adauga comunitatea romaneasca din Berlin, care se organizeaza si isi incepe activitatea in septembrie 1940. Curand, capela romana devine neincapatoare si cu concursul larg al Guvernului roman este cumparata, in august 1943, biserica evanghelica de pe strada Jerusalem, din centrul orasului. Impreuna cu biserica a fost cumparat un spatiu corespunzator locuintei preotului, biroului parohial si, de asemenea, un spatiu destinat unui muzeu. Dupa ce s-a facut amenajarea bisericii, in conformitate cu traditia ortodoxa si s-a deschis un muzeu de arta romaneasca, la 24 ianuarie 1944 a avut loc prima slujba in noul lacas, preot paroh fiind Emilian Vasilovschi. Existenta bisericii romanesti din capitala Germaniei a fost de scurta durata, caci la 2 martie 1945, in urma unui bombardament asupra Berlinului, din biserica n-au mai ramas decat zidurile, iar cladirea care adapostea casa parohiala si muzeul a fost complet distrusa. Dupa razboi, cladirile deteriorate din zona, in urma unei dispozitii a administratiei orasului au fost demolate, planul cartierului schimbandu-si complet infatisarea. Pe locul bisericii a aparut un bloc nou si o mare artera de circulatie a orasului.

Noua emigratie dupa cel de al doliea razboi mondial

Sfarsitul celui de al doilea razboi mondial a surprins in partea de apus a Europei o multime de romani. Erau diplomati, studenti, militari, muncitori si ucenici veniti la specializare, care nu sau mai intors in Romania ocupata de trupele sovietice. Lor li s-au adaugat, de-a lungul anilor, multimile de romani care s-au refugiat din cauza instaurarii dictaturii comuniste sau au venit in Apus prin intermediul casatoriei. Diaspora romaneasca lua un pronuntat caracter politic, cei mai multi dintre cei stabiliti aici se considerau in exil. Intre romanii care au venit imediat dupa razboi s-au gasit mai multi preoti si chiar si un ierarh roman.

Visarion Puiu, fostul Mitropolit al Bucovinei (1935-1940), iar intre anii 1942-1944 Mitropolit al Transnistriei cu sediul la Odesa, a fost surprins la intrarea Romaniei in razboi contra Germaniei in Europa centrala. El a participat, ca reprezentant al Patriarhului Nicodim Munteanu, la 15 august 1944, la hirotonia unui episcop ortodox croat la Zagreb, o incercare efemera din timpului razboiului de a crea o Biserica Ortodoxa Croata. Datorita frontului, care inainta spre Apus, Visarion Puiu s-a refugiat pentru catva timp la Viena. De aici a incercat prin cateva actiuni, pe care le-a comunicat Patriarhiei, sa organizeze intr-o eparhie viata religioasa a romanilor din aceasta parte a Europei. Datorita unor intrigi pornite din cercurile romanesti ale Vienei din acel timp, Visarion Puiu este indepartat din capitala Austriei si i se fixeaza domiciliul in Tirol, la Kitzbühl, interzicandu-i-se sa paraseasca localitatea sau sa poarte corespondenta. Mai tarziu, el reuseste sa se stabileasca pentru un timp la Abatia Maguzzano-Lonato, in Italia. De aici trece in Elvetia, iar in 1949, la cererea preotilor si a romanilor, stransi in jurul capelei romane din Paris, vine in capitala Frantei pentru a organiza viata religioasa a romanilor ortodocsi din Europa de apus.

Datorita faptului ca in perioada razboiului (1942-1944) a fost mitropolitul romanilor din teritoriile ocupate (Transnistria), dupa venirea comunistilor la putere, Visarion Puiu a fost judecat in contumacie si condamnat de Tribunalul Poporului la moarte (20 februarie 1946). Biserica a fost silita, conform uzantelor timpului, sa urmeze exemplul statului. Patru ani mai tarziu, in 28 februarie 1950, in urma unei adrese primite de la Ministerul de Justitie, prin care se mentiona condamnarea la moarte rostita de Tribunalul Poporului, Sf. Sinod condamna pe Mitropolitul Visarion Puiu, pentru "actiuni seditioase contra Statului Roman", in baza canonului 84 apostolic si a canonului 18 al Sinodului IV ecumenic, la caterisire. Dupa schimbarea din Decembrie 1989, Sf. Sinod a anulat condamnarea bisericeasca a mitropolitului Visarion, reabilitandu-l post-motrem (25 septembrie 1990). De o mare actualitate ar fi astazi o monografie dedicata vietii si activitatii lui Visarion Puiu, in care s-ar putea dezvalui si procesul pe care Biserica a fost obligata sa-l faca unui membru al Sf. Sinod.

Mitropolitul Visarion Puiu a avut planuri concrete de a romanilor ortodocsi din afara tarii intr-o mitropolie condusa de un sinod mitropolitan autonom. Aceste planuri le-a comunicat, in parte Sf. Sinod, dar nu le-a putut realiza din cauza rivalitatii unor grupe de romani stabiliti in strainatate sau din cauza neintelegerii, pe care unele Biserici ortodoxe le-au manifestat fata de organizarea spirituala a romanilor ortodocsi (G. Vasilescu, Episcopia Ortodoxa Romana pentru Europa Centrala. Scurt istoric, Ms.,p. 2-4).

De la inceputul exilului sau, Mitropolitul Visarion Puiu s-a considerat ca singurul membru al Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane in strainatate si, in virtutea hirotoniei ca episcop, s-a simtit raspunzator pentru soarta preotilor si a romanilor ortodocsi stabiliti in afara zonei sovietice. Visarion Puiu si-a dat repede seama ca Sinodul de acasa este prizonierul unei situatii politice, pe care el o compara cu "vremuri de prigoana crestina sau fuga din calea barbarilor". Aceasta convingere este exprimata in Gramata din 26 decembrie 1954, pe care o emite cu ocazia sfintirii intru arhiereu a Arhimandritului Teofil Ionescu. Cu aceasta convingere si datorita faptului ca nu era titularul nici unei eparhii, s-a considerat, in baza hirotoniei si a chemarii sale, ca responsabil pentru soarta preotilor si a romanilor ortodocsi din diaspora. In "asteptarea liberarii poporului roman si a Bisericii Ortodoxe Romane de sub ocupatia si persecutia celor fara de Dumnezeu" (Gramata la sfintirea intru arhiereu a Episcopului Teofil Ionescu), Mitropolitul Visarion Puiu a purces la organizarea romanilor din strainatate si se considera conducatorul lor spiritual. De pe sigiliul aplicat pe Gramata amintita se poate citi: "Eparhia romanilor din stainatate 1945", iar anul 1954 era considerat in Gramata ca al zecelea an "al pastoriei noastre". Daca avem in considerare aceste fapte, atunci activitatea Mitropolitului Visarion de la Paris, in propria-i viziune, apare ca o continuare fireasca a inceputului facut la Viena.

Concret, Mitropolitului Visarion i-a reusit in 1949 organizarea unei eparhii cu titlul de Episcopia Ortodoxa Romana pentru Europa Occidentala cu sediul la Paris. Din aceasta Episcopie, in afara romanilor stabiliti in Franta, mai faceau parte si unele parohii romanesti din Germania, Suedia, Belgia, Anglia si Canada (Jean-Paul Besse, "L'Eglise Orthodoxe Roumaine de Paris", Paris 1994, p. 159).

Pentru ca biserica romaneasca din Paris era cumparata de statul roman, Guvernul comunist de la Bucuresti a incercat in repetate randuri sa intre in posesia localului bisericii. Au avut loc chiar procese, iar Administratia patriarhala de atunci, la dispozitia autoritatilor de stat, n-a fost straina de unele actiuni indreptate contra comunitatii romane din Paris. Actiunile repetate menite sa ocupe biserica din Paris au dus la tensiuni intre Comunitatea de pe maluruile Senei si Biserica-Mama. Biserica din Paris a devenit simbolul unei lupte curajoase de rezistenta contra tendintelor unor functionari din cadrul Ambasadei romane de a se amesteca si controla viata religioasa a comunitatii. Linistea parohiei a fost deseori tulburata, iar reactiile provocate de aceste interventii n-au fost totdeauna conforme cu canoanele Bisericii (J-P. Besse, op. cit.,p. 112-114). De altfel, nu numai in Paris, ci si in alte locuri, viata spirituala a parohiilor din diaspora a fost influentata de opinii nebisericesti, care au condus uneori la decizii sau hotarari necanonice. Astfel au aparut luari de pozitie, care n-aveau nimic comun cu Traditia bisericeasca si nici nu puteau fi justificate sau puse de acord cu disciplina bisericeasca.

Ca arhiereu vicar al acestei eparhii a fost ales Arhimandritul Teofil Ionescu, pe care Mitropolitul Visarion il sfinteste episcop la 26 decembrie 1954 in Biserica rusa Sf. Nicolae din Versailles, asitat fiind de Arhiepiscopul Ioan de Bruxelles si Nathanael al Cartaginei si Tuneziei, membri ai Sinodului rus din exil. La scurt timp dupa hirotonie, printr-o delegatie semnata de Mitropolitul Visarion la 3 ianuarie 1955, arhiereul Teofil este imputernicit sa viziteze si sa organizeze canonic comunitatile de romani ortodocsi stabiliti in Germania si Austria. De asemenea, episcopul Teofil este autorizat de a calatori in SUA si Canada, in scopul de a stabili linistea in comunitatile romanesti si de a le organiza din punct de vedere bisericesc.

in iunie 1958, la o varsta inaintata si datorita unor intrigi, de care cercurile politice comuniste se pare ca n-au fost straine (J-P-Besse, op. cit. p. 113), Mitropolitul Visarion se retrage din viata activa bisericeasca, iar la conducerea Eparhiei urmeaza Episcopul Teofil Ionescu. Acesta s-a ingrijit de viata spirituala a romanilor, a hirotonit preoti, a tiparit un buletin eparhial, a organizat pelerinaje si a participat activ la diferite intruniri ecumenice. Cu toate acestea, Episcopului Teofil nu i-a reusit sa uneasca din punct de vedere spiritual diaspora romaneasca, aceasta ramanand impartita sub diferite jurisdictii bisericesti (Patriarhia ecumenica, Biserica Ortodoxa Romana sau Sinodul rus din diaspora).

Intoarcerea

In 17 ianuarie 1972, Episcopul Teofil Ionescu cere Patriarhului Justinian, printr-o scrisoare insotita de un "aide-memoir", sa fie reprimit sub ascultarea Bisericii Ortodoxe Romane si sa i se acorde autonomie dupa modelul P. S. Viotorin din SUA. Cererea de reprimire a Episcopului Teofil sub Omoforul Bisericii-Mame a fost analizata in sedinta Sinodului Permanent din 10 martie 1972, in prezenta Presdintelui Departamentului Cultelor, prof. Dumitru Dogaru si a Vicepresedintelui Gheorghe Nenciu de la acelasi Departament. A fost prezentata cu aceasta ocazie activitatea Episcopului Teofil, iar procesul verbal al acestei sedinte noteaza: "Hirotonia P. S. Teofil este valida. Ea n-a fost contestata si nici nu s-a negat calitatea canonica a hirotonisitorilor". Sinodul Permanent hotaraste, iar Sinodul Plenar ratifica in sedinta sa din 28 aprilie 1972 reprimirea Episcopului Teofil sub jurisdictia Bisericii Ortodoxe Romane. Recunoasterea hirotonirii facuta de un mitropolit caterisit (Visarion Puiu) si de doi ierarhi, apartinand unui Sinod ce nu sta in legatura canonica cu celalte Biserici ortodoxe, ridica probleme de ordin teologic, provocate in primul rand de raportul Bisericii cu Statul in Romania condusa de comunisti. Faptul ca in sedinta Sinodului din 10 martie si 28 aprilie 1972 nu se aminteste nimic de pedeapsa Mitropolitului Visarion, cu atat mai mult cat atat Patriarhul Justinian, cat si alti membri ai Sf. Sinod din 1972, luasera parte la condamnarea lui Visarion din 1950, are pentru noi o singura explicatie: condamnarea a fost impusa de catre stat, iar Sinodul, in lipsa lui de libertate, a acceptat-o ca pe un amestec al statului in problemele bisericesti. Condamnarea pronuntata de Sinod n-a fost luata insa in serios de cei ce au rostit-o in 1950 si nici de cei ce au ignorat-o, pur si simplu, in 1972. Atitudinea Sinodului Bisericii Ortodoxe Romane din 1972 ar putea constitui un caz de precedenta. De fapt, prin actul din 1972 a inceput, dupa parerea noastra, reabilitarea publica a Mitropolitului Visarion Puiu, care a culminat prin sedinta Sinodului din 25 septembrie 1990. Gestul din 10 martie 1972 arunca insa lumina asupra relatiilor Stat - Biserica si indraznim sa spunem ca facea parte din stilul de lucru al Patriarhului Justinian din a doua jumatate a pastoratiei sale.

Pasul facut de Episcopul Teofil este urmat doar de o parte din romanii ortodocsi din Franta. Cea mai mare parte ("eparhia si toate parohiile ei") a fost preluata la 25 mai 1972, dupa declaratia Mitropolitului Filaret din New-York, "in mod nemijlocit in ascultarea si sub conducerea" Sinodului rus din afara frontierelor (J-P- Besse, op.cit, p. 123). In aceasta situatie, si fara un episcop propriu, a ramas pana astazi. In acest fel a inceput o noua faza a vietii bisericesti a romanilor ortodocsi stabiliti in Europa Centrala si de Vest. Dupa preluarea lui sub omoforul Bisericii Ortodoxe Romane, Episcopul Teofil a purces la reorganizarea episcopiei, infiintand "Asociatia cultuala a Episcopiei Ortodoxe Romane pentru Europa Occidentala" cu sediul la Paris, recunoscuta de autoritatile franceze la 27 iulie 1972. Sub initiativa Episcopului Teofil se organizeaza, de asemenea, un Consiliu eparhial format din 7 membri al carui presedinte este episcopul insusi. Acestei eparhii i se adauga treptat vechile parohii ale Patriarhiei romane, ca si cele nou infiintate din Europa Centrala si Occidentala (Anglia, Suedia, Danemarca, Germania, Austria, Italia, Spania, Elvetia, Finlanda).

Sinodul Permanent in sedinta sa de lucru din 25 mai 1974 hotaraste ridicarea Episcopului Teofil la rangul de Arhiepiscop, hotarare ratificata de Sinodul Plenar din 13 decembrie 1974. Cu aceasta ocazie, in urma procesului verbal al Consiliului eparhial din 5 iunie 1974, este ridicata si episcopia la rangul de arhiepiscopie cu titulatura: "Arhiepiscopia Ortodoxa Romana pentru Europa Centrala si Occidentala". Tot la sedinta Sf. Sinod din 13 decembrie 1974, in urma cererii P.S. Episcop Teofil, Arhimandritul Lucian Florea este ales in postul de Episcop-vicar. Proclamarea Arhiepiscopiei, ridicarea Episcopului Teofil la rang de Arhiepiscop si instalarea Episcopului-vicar au avut loc la Paris, in 7 februarie 1975, prin delegatul Sf. Sinod, I.P.S. Teoctist, Mitropolitul Olteniei, Patriarhul de mai tarziu al Bisericii Ortodoxe Romane.

Dupa moartea Arhiepiscopului Teofil, survenita la 9 mai 1975, Arhiepiscopia este condusa pana la 16 iulie 1980 de catre P.S. Episcop-vicar Lucian Florea, ulterior arhiepiscop de  Tomisului. Cu aceeasi data (16 iulie 1980), Sf. Sinod numeste Episcop-vicar la Paris si loctiitor de arhiepiscop pe P. S. Adrian Hritcu, Episcopul-vicar al Mitropoliei Moldovei, caruia la 16 noiembrie 1982 i s-a acordat titlul de arhiepiscop. In aceasta calitate, I.P.S. Adrian a condus Arhiepiscopia pana la 30 aprilie 1992, cand se retrage din viata activa bisericeasca.

Organizarea de noi parohii

in ultimile decenii, viata bisericeasca a romanilor ortodocsi din Europa apuseana a luat forme tot mai concrete. Din 1960, Pr. Prof. Dr. Gh. Moisescu este paroh la Viena, iar din 1964, Pr. Prof. Dr. Vintila Popescu conduce Parohia Ortodoxa Romana din Londra. La Baden-Baden, Patriarhia Romana, prin Mitropolia Moldovei, trimite preot pe Pr. consilier Vasile Stefan, care se ocupa si de asistenta religioasa a romanilor din imprejurimi. La inceputul anilor '70, Pr. prof. Dr. Al. Ciurea (1971-1979) organizeaza Parohiile Ortodoxe Romane din Stockholm, Göteborg, Malmö cu numeroase filiale in Suedia, Danemarca si Finlanda. La jumatatea anilor '70 sunt organizate parohiile din Germania: Hamburg (Pr.Dr. M. Dan, 1975), Offenbach am Main (Pr. A. Tudor, 1975), München (Pr. Dr. M. Basarab, 1976) si Salzgitter (Pr. Dr. V. Florea, 1976). Tot cam in aceeasi perioada sunt infiintate parohiile din Milano (Pr. T.Valdman, 1975), Torino (Pr. G.Vasilescu), Florenta (Pr. P. Coman) si Bari (Pr. M. Driga). Alte parohii s-au organizat la Geneva (Pr. E. Roman, 1973), Lausanne, la Madrid (Pr.Dr. T. Moldovan, 1978, de asemenea, o filie la Barcelona), Bruxelles (Pr. V. Palade, 1978), Haga (Pr.Dr. I. Dura), Strasbourg (Pr. V. Iorgulescu), Nürnberg (Pr.Dr. M. Basarab, 1982), Salzburg (Pr. I. Sabadus) si alte centre europene. Toate aceste parohii apartineau Episcopiei si apoi Arhiepiscopiei Ortodoxe Romane pentru Europa Centrala si Occidentala cu sediul la Paris. Alaturi de aceste parohii, care stateau prin Arhiepiscopie sub jurisdictia Bisericii Ortodoxe Romane, au existat si altele, care se gaseau sub obladuirea Patriarhiei ecumenice (Germania) sau a frontierelor (Franta, Belgia, Germania). Datorita situatiei politice din Romania dinainte de 1989, relatiile dintre aceste parohii au cunoscut momente de tensiune, iar oficial pana astazi raporturile dintre ele au ramas, din pacate, destul de reci.

Organizarea Mitropoliei

Dupa inlaturarea dictaturii comuniste din Romania (Decembrie 1989) si retragerea I.P.S. Adrian la 30 aprilie 1992, Patriarhia Romana a dorit sa lase reorganizarea diasporei romane pe seama parohiilor din strainatate. Acuzata mereu ca-si impune punctul de vedere, si prin acesta al statului comunist in diaspora, dupa schimbarea din decembrie 1989, Patriarhia este hotarata sa lase reorganizarea Arhiepiscopiei si alegerea unui nou conducator spiritual al ei pe seama diasporei. In aceste imprejurari si la cererea unui grup de 6 preoti din Germania, care au urmarit sa se intoarca sub jurisdictia Bisericii-Mame prin intermediul unei noi structuri, Sinodul Bisericii Ortodoxe Romane, in sedinta sa din 22-23 ianuarie 1993, acorda "binecuvantarea de organizare a unei eparhii" cu titulatura de "Mitropolia Ortodoxa Romana pentru Germania si Europa Centrala", comunicata cu adresa Patriarhiei nr. 436 din 11 februarie 1993. In acelasi timp, adresa amintita mentiona ca Arhiepiscopia Ortodoxa Romana pentru Europa Centrala si Occidentala "isi va continua activitatea, urmand ca la initiativa preotilor si credinciosilor ei sa se reorganizeze...". Organizarea Mitropoliei continua in tot cursul anului 1993 prin alegerea unui Consiliu eparhial, prin anuntarea Mitropoliei la autoritatile de stat germane si prin alegerea mitropolitului (Aachen, 16 octombrie 1993). In sedinta Sf. Sinod din 12 ianuarie 1994 este recunoscuta alegerea Episcopului-vicar de la Sibiu, Dr. Serafim Joanta, ca Mitropolit al Mitropoliei Ortodoxe Romane pentru Germania si Europa Centrala, fapt ce este comunicat apoi preotilor din strainatate. Cateva luni mai tarziu, in sedinta sa din 22-23 martie 1994, Sf. Sinod defineste granitele Mitropoliei, de care apartin parohiile ortodoxe romane de sub jurisdictia Patriarhiei Romane din Germania, Austria, Luxemburg, Suedia, Norvegia si Danemarca, precum si cele 6 parohii din Germania, revenite sub jurisdictia Bisericii-Mame. Prin acest act ia fiinta Mitropolia Ortodoxa Romana pentru Germania si Europa Centrala, iar I.P.S. Serafim, ca titular al Mitropoliei, a fost instalat la München in 5 iunie 1994. Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane, prin sedinta sa din 22-23 martie 1994, ridica deci partea de rasarit a Arhiepiscopiei Ortodoxe Romane pentru Europa Centrala si Occidentala la rang de Mitropolie, desemnand teritoriul de jurisdictie al Mitropoliei. in acest fel, noua Mitropolie este asezata pe vechea structura a Bisericii Ortodoxe Romane, de la care primeste vechime si continuitate in diaspora.

Restul parohiilor din Italia, Franta, Elvetia, Spania, Anglia, Belgia si Olanda urmau sa faca parte din Arhiepiscopia Ortodoxa Romana pentru Europa Occidentala, ridicata din 2001 la rangul de Mitropolie. Prin hotararea Adunarii eparhiale din 2003, Mitropolia Ortodoxa Romana pentru Germania si Europa Centrala isi schimba titulatura devenind: Mitropolia Ortodoxa Romana pentru Germania, Europa Centrala si de Nord.

Dupa instalarea sa la 5 iunie 1994 ca Mitropolit al Mitropoliei Ortodoxe Romane pentru Germania si Europa Centrala, in prezenta reprezentantilor autoritatilor de stat si bisericesti din Germania, I.P.S. Serafim isi incepe activitatea in foarte modeste conditii materiale. Pe langa ajutorul primit din partea parohiilor, activitatea I.P.S. Sale este sustinuta de Biserica Romano-Catolica, care-i ofera in cadrul Institutului pentru Bisericile Orientale din Regensburg cateva camere, iar Biserica Evanghelica a oferit, in cateva randuri, subventii pentru dotarea biroului si pentru deplasarile pastorale ale I.P.S. Sale. In scurta sa activitate, I.P.S. Mitropolit Serafim a organizat Adunarea eparhiala, a facut vizite canonice in parohii, a sfintit preoti, a participat la intruniri ecumenice in cadrul carora a conferentiat pe teme legate de spiritualitatea ortodoxa.

In cei 9 ani de activitate, I.P.S. Mitropolit Serafim a organizat Adunarea eparhiala, a facut vizite canonice in parohii, a sfintit preoti, a participat la intruniri ecumenice in cadrul carora a conferentiat pe teme legate de spiritualitatea ortodoxa. In acest timp s-au organizat in Germania 25 parohii noi (Aschafenburg, Augsburg, Essen, Gummersbach, Ingolstadt, Karlsruhe, Mannheim, Offenburg, Stuttgart, Tübingen, Ulm, Würzburg...) la care se adauga parohia din Düsseldorf, cea mai veche din Germania, precum si cele de la Graz (Austria) si Luxemburg. In prezent, Mitropolia are 44 de parohii deservite de 37 de preoti.

Din anul 2001 sediul Mitropoliei s-a transferat de la Regensburg la Nürnberg prin cumpararea bisericii "Epifaniaskirche" (evanghelica), impreuna cu doua cladiri, monumente istorice, care au fost amenajate pentru a servi drept Centru Eparhial si adapost al Manastirii Sf. Martiri Brancoveni si a scolii de pictura Sf. Luca ( infiintate in 2001). Biserica a fost marita prin prelungirea altarului si a pronaosului si ridicare unei cupole. Ea a fost pictata in tehnica fresco de pictorul Grigore Popescu (Bucuresti). In curtea bisericii a fost ridicata o sala de intruniri de 200 locuri. Cheltuielile de cumparare si restaurare s-au ridicat la peste 1 milion EUR; suma adunata in proportie de peste 75% de la credinciosii mitropoliei, dar si cu sprijin din partea Patriarhiei Romane si a Bisericilor Evanghelica si Catolica.

Biserica mitropolitana serveste drept locas de inchinare atat pentru parohia ortodoxa romana Sf. Dimitrie din Nürnberg, cat si pentru membrii Manastirii Sf. Martiri Brancoveni. Aici se tin slujbe zilnice dupa randuiala traditionala a manastirilor. In fiecare vineri (orele 16.30) se face Taina Sf. Maslu, iar in continuare (18.00) "Rugaciunea lui Iisus" pentru unitatea tuturor crestinilor.

Mitropolia este membra in "Comunitatea de lucru a Bisericilor crestine" din Germania (AcK) iar pe plan regional, ea este activa in toate "Comunitatile de lucru ale Bisericilor crestine" din fiecare Land si ia parte la Dialogul teologic dintre Biserica Evanghelica din Germania si Biserica Ortodoxa Romana. I.P.S. Mitropolit Serafim este conducatorul delegatiei romane in Dialogul cu Biserica Evanghelica din Germania, iar Pr.Dr. Mircea Basarab este membru in Delegatie. Prin activitatea ecumenica a Mitropoliei suntem convinsi ca aducem o contributie la o mai buna intelegere intre Bisericile noastre si intre crestinii din lumea intreaga.

Mitropolia editeaza doua publicatii. "Deisis" este o revista de spiritualitate si cultura, ce contine articole in limbile romana si germana. Informatiile spirituale si stirile din Mitropolie sunt publicate lunar in "Scrisoare duhovniceasca". Multe din parohiile Mitropoliei editeaza buletine parohiale si brosuri referitoare la diferite teme teologice si de cultura romaneasca.