Cine nu a fost surprins de afirmatia fara echivoc a Mantuitorului Hristos, conform careia, "Mai mare bucurie este in Cer pentru un pacatos care se pocaieste decat pentru nouazeci si noua de drepti care nu au nevoie de pocainta" (Luca 15, 7). Ce minte omeneasca nu a fost rastignita in fata acestei provocari si nu s-a intrebat: cum este cu putinta sa se bucure Dumnezeu mai mult pentru un pacatos, fie si in situatia in care acesta se intoarce, decat pentru nouazeci si noua de oameni care nu au pacatuit? Sigur, este justificata bucuria pentru un pacatos care se intoarce de la pacatele lui cu multa parere de rau si cu hotararea de a nu mai pacatui, dar de ce aceasta bucurie sa fie mai mare decat pentru cei cuminti, de ce sa nu se bucure mult mai mult pentru drepti, pentru cei care nu au pacatuit?

Constiinta pacatului si iertarea

Raspunsul ni-l ofera Sfantul Evanghelist Luca, cel care consemneaza cuvantul Mantuitorului de mai sus si care, in Evanghelia sa, este foarte preocupat de binomul drepti-pacatosi, de aceste doua categorii in care au fost si vor fi, intotdeauna, impartiti oamenii. Numeroase din parabolele pastrate numai de Sfantul Luca, dar si cuvinte sau fapte ale Mantuitorului sau erminii ale Evanghelistului insusi au ca tema centrala aceasta tensiune dintre pacatosii care se pocaiesc si dreptii care, mai intai sunt intrigati de faptul ca Mantuitorul Hristos ii primeste cu simpatie pe pacatosi si mai apoi se declara suparati si nedreptatiti ca nu se bucura de lauda si de aprecierea Acestuia, ca nu sunt indreptatiti in cumintenia lor de insusi Dumnezeu. A se vedea parabola-simbol pentru aceasta tema, cea a Fiului Risipitor. Aceasta parabola are ca tema centrala nu pocainta fiului desfranat, ci bucuria nespusa si nedisimulata a tatalui pentru intoarcerea lui si intristarea fiului celui mare si cuminte. Lucrul acesta este confirmat de faptul ca parabola este redata de Sfantul Luca impreuna cu alte doua parabole, cea a oii si cea a drahmei pierdute si regasite, care ilustreaza evident si exclusiv bucuria regasirii lucrului pierdut. De altfel, merita mentionat faptul ca Sfantul Luca, inainte de redarea celor trei parabole, precizeaza imprejurarile in care Mantuitorul le rosteste: "...toti vamesii si pacatosii s-au apropiat de El ca sa-L asculte. Iar fariseii si carturarii carteau, zicand: Acesta primeste la Sine pe pacatosi si mananca cu ei. Atunci, El a spus catre ei pildele acestea..." (15,1-3).

Raspunsul Sfantului Luca este surprins tot in prologul unei la fel de celebre parabole, a Vamesului si a fariseului, unde spune: "Catre unii care se credeau ca sunt drepti si priveau cu dispret pe ceilalti, a zis pilda aceasta: doi oameni s-au suit la templu, ca sa se roage: unul fariseu si celalalt vames" (18, 9-10). Cu alte cuvinte, nu exista oameni cu adevarat drepti, nimeni nu este fara de pacat, sunt insa multi care se amagesc cu gandul ca sunt drepti, evaluandu-se pe ei insisi in comparatie cu ceilalti. Este vorba, de fapt, de doua atitudini: cea care il asaza pe om in postura de a-si vedea continuu pacatele si de a cauta iesire din aceasta situatie si cea care-l asaza pe om in postura de a-si inregistra faptele bune si a-si hrani continuu sentimentul indreptatirii de sine si recunoasterea din partea celorlalti. La aceasta contribuie substantial o complicitate masiva si nedeclarata a majoritatii, formata din cei drepti, care pentru beneficiul propriu intretin prin toate mijloacele mentalitatea ca cele mai mari pacate, daca nu chiar singurele, sunt cateva, cele pe care de obicei nu le fac ei si anume, cele grosiere: uciderea, desfranarea, hotia, betia, etc.

Dreptii nu sunt de fapt drepti, ci sunt pacatosi care nu se pocaiesc, si nu o fac tocmai pentru ca-si refuza recunoasterea pacatului. Prin urmare, Dumnezeu este firesc sa se bucure pentru pacatosii care se pocaiesc si sa se intristeze pentru pacatosii care nu se pocaiesc, amagindu-se ca sunt drepti.

Evanghelia dupa Luca este prin excelenta Evanghelia bucuriei generata de milostivirea fara de margini a lui Dumnezeu, care se bucura nespus pentru intoarcerea celor pacatosi, care se bucura sa ierte fara ezitare si fara a cere in vreun fel socoteala celor care, pacatuind, se intorc la El cu parere de rau, cerand iertare.

Bucuria iertarii este mai mare pentru cel care iarta, dar nu lipseste nici celui care este iertat. Iertarea aduce, asadar, bucurie dubla, celui care iarta si celui care este iertat. Bucuria iertarii este poate cea mai mare si mai reala bucurie. Este bucuria eliberarii adevarate de sub presiunea nefasta a pacatului, a greselii, a raului. Daca privim cu atentie, vom constata ca iertarea este singura care aduce impacarea reala cu noi insine, cu semenii nostri si cu Dumnezeu. Este singura cale prin care putem iesi din starea inconfortabila si apasatoare de conflict cu propria constiinta, cu semenii si cu Dumnezeu.

Iertarea aduce bucurie adanca, neamagitoare, fiintiala si pentru faptul ca, dupa spusele Mantuitorului Hristos, consemnate tot in Evanghelia dupa Luca, iertarea este strans asociata iubirii. Ea este, pe de o parte generatoare de iubire si, pe de alta parte, este generata de iubire. Rostind parabola celor doi datornici, El obliga pe fariseul - care se considera drept, prin raportare la femeia pe care, impreuna cu toata societatea de atunci, o considera pacatoasa - sa recunoasca un adevar evident: ca cel caruia i se iarta mult iubeste mai mult decat cel caruia i se iarta putin. in acelasi context, insa, Mantuitorul spune ca ii iarta pacatele cele multe femeii celei pacatoase, pentru ca mult a iubit.

Constiinta pacatului, pocainta, bucuria, impacarea, iubirea sunt realitatile inscrise pe traiectoria sau pe calea care include iertarea si duce la libertate si implinire. Dreptul, dreptatea, indreptatirea de sine, intristarea pentru iertarea pacatosilor, conflictul, inciudarea, judecata semenilor si chiar a lui Dumnezeu si impietrirea sunt realitati intalnite pe calea care nu include iertarea si duce la captivitate, impas, neimplinire.

Cat de importanta este iertarea, din moment ce Mantuitorul Hristos conditioneaza iertarea venita din partea lui Dumnezeu de masura in care noi iertam celor care ne gresesc? "De veti ierta oamenilor greselile lor si Tatal vostru cel ceresc va va ierta voua greselile voastre. Iar de nu veti ierta oamenilor greselile lor, nici Tatal vostru nu va ierta greselile voastre" (Matei 6,14-15). El ne indeamna in Rugaciunea domneasca sa cerem iertare lui Dumnezeu in aceiasi termeni: "Si ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam celor care ne gresesc noua" (Matei 6,12).

Cat de insemnata sa fie iertarea in iconomia vietii si a mortii, in iconomia dumnezeiasca a mantuirii, daca Mantuitorul Hristos, dupa invierea Sa din morti, in ultimul Sau cuvant adresat ucenicilor, dintre toate se opreste asupra iertarii, improspatand porunca propovaduirii iertarii la toate neamurile: "Sa se propovaduiasca in numele Sau pocainta spre iertarea pacatelor la toate neamurile, incepand de la Ierusalim" (Luca 24, 47) si actualizandu-le mandatul si puterea de a ierta pacatele in numele lui Dumnezeu: "Si zicand acestea le-a aratat mainile si coasta Sa... si le-a zis: Pace voua! Precum M-a trimis pe Mine Tatal, va trimit si Eu pe voi! ...A suflat asupra lor si le-a zis: Luati Duh Sfant; carora veti ierta pacatele, le vor fi iertate si carora le veti tine, tinute vor fi" (Ioan 20, 20-23).

Iertarea este asociata Invierii. Moartea Fiului lui Dumnezeu pentru pacatele omenirii intregi este dovada maxima a iubirii si milostivirii lui Dumnezeu pentru oamenii cazuti, dar si semnul cel mai evident al iertarii, al gratierii dumnezeiesti maxime si universale. In viata Bisericii, atmosfera praznicului invierii - reflectata in slujbele bisericesti si in imnele liturgice - pastreaza si transmite aceasta iradiere irezistibila a darului iertarii lui Dumnezeu spre toti si spre toate. Cuvantul pascal al celui intru Sfinti Parintelui nostru Ioan Gura de Aur, randuit de Biserica a se citi in Noaptea Invierii, inainte de inceperea Dumnezeiestii Liturghii, ne cheama pe toti la bucuria iertarii generale si universale: "impartasiti-va toti din bogatia bunatatii! Nimeni sa nu se mai tanguiasca pentru pacate, ca din mormant a izvorat iertarea"! Nu mai exista nici un motiv de intristare, nu mai este nici un motiv de ezitare, nici un pacat nu este prea mare si nici toata multimea pacatelor nu poate impiedica revarsarea iertarii, a milostivirii si a iubirii dumnezeiesti. Sa nu se indoiasca nimeni, sa nu fie nimeni retinut de vreo neputinta personala. Atat de mare este darul iertarii in noaptea invierii incat Dumnezeu cheama si primeste pe toti oamenii, fara deosebire, la bucurie si la praznuire.

In aceasta unica noapte a Invierii, Dumnezeu ne da inca o data, coplesitor de convingator, lectia cea mare a iertarii, pe care o dadea continuu Mantuitorul contemporanilor Sai, facandu-Se "prietenul pacatosilor": miluind pe cel venit abia in ceasul al unsprezecelea cu darul platit celui venit in ceasul dintai, daruind pe cel care nu a ajuns sa faca nimic, dar a avut in gand sa faca ceva ca si pe cel care a faptuit din plin, primind in bucuria fara de margini a imparatiei Domnului pe lenesi, ca si pe cei care s-au nevoit cu infranarea, pe cei care nu au postit ca si pe cei care au postit, fara nici o deosebire. Aceasta este esenta: fara nici o deosebire!

Ma intreb de fiecare data in Noaptea nespus de frumoasa a Invierii, ce ne opreste, pe cei care ramanem la Dumnezeiasca Liturghie a Invierii pana spre dimineata, sa dam curs acestei irezistibile chemari la "impartasirea din bogatia bunatatii, din vitelul cel gras al Dumnezeiestii Euharistii" sa ne impartasim cu totii fara nici o exceptie? Nu sunt, cred, singurul preot care, in aceasta noapte a bucuriei, are usoara amaraciune din pricina faptului ca nu se impartasesc toti credinciosii - pana la ultimul -, care raman impreuna in Liturghie si care arata atat de luminosi si atat de frumosi in lumina Invierii! Sa se impartaseasca nu pentru ca au implinit sau n-au implinit cele randuite in vederea primirii Sfintei Impartasanii, nu pentru ca s-au pregatit, ci in virtutea gratierii unice si exceptionale care nu afecteaza si nu incalca randuielile si canoanele, ci le desfiinteaza pentru un moment, le ridica pe toate "pentru inviere"! Ce pacat si cat de mare, ce multime de pacate ar putea sa biruie milostivirea si revarsarea de har din aceasta noapte a gratierii universale!? Din relatarea unei batranele aflam, cu ani in urma, ca in Noaptea Invierii, nu demult, pe vremea mamei dansei, in Biserica noastra romaneasca se impartaseau pana si ocnasii, si criminalii!

In fata acestei efuziuni de bunatate si de gratie dumnezeiasca care anuleaza, fara nici un drept de replica, orice criteriu de diferentiere sau departajare, de ierarhizare, cat de meschina, urata, respingatoare, dezolanta si intristatoare poate fi judecata noastra care continua sa imparta oamenii in drepti si pacatosi, in buni si rai, in pregatiti sau nepregatiti, si sa faca daruri in functie de meritele sau pregatirea celor din jur! Ma tem ca nu pacatele noastre sau ale celorlalti sunt cele care ne impiedica sa facem acest lucru, ci mai curand - si de aceea mult mai grav - manifestarea in unii din noi cel putin a reflexului indreptatirii de sine in fata oamenilor si in fata lui Dumnezeu.

Dumnezeu nu Se bucura si nu vrea sa Se bucure Singur cu bucuria iertarii si gratierii generale, de aceea, in acelasi duh si pentru sfintenia si bucuria Invierii ne cheama sa devenim partasi aceleiasi bucurii care izvoraste din iertare, indemnandu-ne: "Sa ne luminam cu praznuirea si unul pe altul sa ne imbratisam! Sa zicem fratilor si celor ce ne urasc pe noi! Sa iertam toate pentru Inviere"!, si sa ne unim inimile in doxologia pascala unica si neasemanata care proclama evenimentul crucial si fundamental al iconomiei dumnezeiesti, al istoriei universale, intemeietor al credintei si al vietii adevarate: "Hristos a inviat din morti, cu moartea pe moarte calcand, si celor din morminte viata daruindu-le"!

Iertarea si Sfanta Impartasanie in Noaptea Invierii

Iertarea si Invierea

Iertarea si iubirea

Bucuria iertarii